Aplauze pentru ...

Penultima etapa, acasa la Poli Timisoara, cu sau fara cele 6 puncte,cel putin pe plan moral, jucam cu titlul pe masa, cum s-ar spune.Astept aceasta ocazie de cand ma stiu, si de cand tin cu Poli.Nu conteza ca uni zic ca e fulgeru sau cum i-or mai zice… stadionul Dan Paltinisanu ramane casa lui Poli.Aici simt ca sunt suporter al acestei echipe, aici am stat in ploaie la meciuri, aici m-am enervat cand nu jucam bine, tot aici sunt si azi, noi cei care iubim aceste culori, alb-violet, si care raman la noi in suflet si in sange, sange ce nu se dilueaza cu decizii de la FIFA,TAS sau frf si lpf sau alte grupuri, cu interese, mai mult sau mai putin oneste.Eu tin cu ei, cu cei ce alearga, ce joaca fotbal, sau cel putin incearca, uni dintre ei, sunt parte a unui public normal, privit din vest, si ridicat in slavi, daca e privit mai de la est…
Ma bucur si sunt mandru, ca tin cu aceste culori si cu aceasta echipa.Nu ma intereseaza banii si mizeriile din spatele terenului.Ma uit la joc, sunt critic cu baieti, aplaud, cant, mai imi scapa si cate o injuratura, sufar alaturi de ei, ma bucur la succesele lor si sunt trist la esecurile acestora.Ma simt ca intr-o familie, si noi suporteri ai lui Poli traim si cantam si ne bucuram sau suntem tristi si suparati, alaturi de echipa, pentru ca asa suntem crescuti, asa suntem educati si asa vom fi mereu…Noi niciodata nu plecam de aici, doar atunci cand ne vine ceasul si poate si de acolo de sus ne sustinem culorile, cand stim ca pe curcubeu se afla si violetul nostru…Sigur ,nu ne apartine doar noua aceasta culoare, dar spiritul acestei echipe vine din noi, dinspre fani, noi am ridicat aceasta culoare la rang de stare de spirit …Ce ar fi Poli fara noi, ce ar fi Poli fara violet?Nimic…Zero…
Si revin la meci, Poli- Unirea Urziceni, sperante mari, totusi simt ca avem doar a doua sansa in acest meci, jucam bine acasa si datorita noua, celor din tribune, dar fotbalul se joca in dreptunghiul verde, acolo se vede cine poate, merita,mai are si noroc, ca sa castige.Deschidem socrul dupa un joc mai mult mut, cu Unirea parca stand mai bine in teren, noi ii avem pe Bucur, Karamienii, un Magera, dar jucam cu doi inchizatori, ei nu au nume, ei sunt o echipa.In tribuna 20 si ceva de mii de oameni si doar vreo 10-15 suporteri de la Urziceni .Ce raport de forte, covarsitor infavoarea noastra si totusi nu conteza.Pe teren se joaca, in tribuna se traieste la cote maxime, adrenalina curge, o simti cum te cuprinde ori de cate ori un atac incepe sau o faza mai aprinsa se termina, cu un oftat, in bratele lui Panti.E greu, jucam apasati, “muncitorii” lui Dan par mai ageri, noi suntem obositi de vreo 5 meciuri, nu putem sta in picioare, e greu, undeva s-a gresit, e tarziu acum…Prima repriza se termina cu 1-0, un gol datorat unui ricoseu nefericit intre cei doi fundasi centrali ai Unirii si cine altul decat Bucur care inscrie.Conducem, la pauza, dar eram mai nesigur ca nicioadata.Simteam ca nu putem sa ducem meciul la capat si sa se termine cu o victorie a noastra.Eram agitat .Ma ridicam in picioare la fiecare faza mai aprinsa…Si fault in careu, penalti pentru Unirea, Panti ghiceste coltu, dar sutul e prea puternic si e 1-1.Ma rugam sa se termine asa, pentru ca nu puteam reveni, doar printr-o minune…ce era sa se intample cu Bucur sutand din unghi, lituanianul din poarta unirii respingand iar Arman Karamian tragand peste poarta, din 12-13 metri…incredibil…Mi-am zis ca poate e un semn.Era.Dar unul negativ pentru noi…Unirea pleaca in haita la orice contra, ca raspuns la atacurile noastre pe linia lor de 30 de metri…Si un contratac se termina cu gol, Stancu nu iese la off-said, pasa pe culuar si din 6 metri Bilasco ne anesteziaza…M-am asezat, am stat cu capul in pamant, lumea era incremenita, Poli la fel, stadionul era un monument al tacerii, traiam un moment, ce nu credeam ca o sa apuc a-l trai vreodata.Eram doborat, parca ma parasea culoara violeta, simteam ca sufletul mi-e gol,simteam cum pierdem ceea ce ce ne dorim de-o viata, un titlu de campioana…
Am inceput sa ma obisnuiesc sa ii aplaud pe adversari la noi acasa, am facut-o cand am pierdut Cupa acum doi ani in fata Rapidului, acum trebuie sa ma ridic din nou de pe scaun, si mi-e greu… totusi ma ridic, stau cu capul plecat …ridic palmele si aplaud… Pe cine?Pe adversari, pe Unirea.O echipa.Merita titlul, au muncit si s-au daruit ca sa il aiba…sunt trist, dar aplaud, din respect.Asa am fost crescut sa respect pe cei mai buni ca mine sau ca noi…Din pacate, parca ii aplaud mai des pe alti decat pe cei ce ii am in suflet …Sper sa nu devina obisnuinta…Nu de alta, dar mai avem de jucat in finala Cupei.Nu vreau sa fiu din nou nevoit sa ma ridic de pe scaun, din fata televizorului, sa ii aplaud din nou pe adversari…
Si am sperat ca poate egalam, dar nu a fost asa…nu am putut, nu am stiut, nu stiu daca s-a si vrut…Raman suporter al fotbalului, raman cu Poli in suflet, chiar daca acum sufletul mi-e plin de amaraciune…Se vindeca, si o luam de la capat…